Job 7

1Oare nu are omul o viață plină de trudă pe pământ? Oare nu sunt zilele lui ca ale unui ziler?

2Ca un sclav care tânjește după umbra serii sau ca un lucrător ce își așteaptă plata,

3așa am avut și eu parte de luni de deșertăciune și nopți de necaz mi s-au dat.

4Când mă culc, mă întreb: «Când mă voi trezi?» Dar noaptea e așa de lungă și mă frământ până în zori.

5Trupul îmi este acoperit de viermi și de coji pământii; pielea îmi crapă și supurează,

6zilele mele sunt mai iuți decât suveica țesătorului și se sfârșesc fără nădejde.

7Adu-Ți aminte, Dumnezeule, că viața mi-e doar o suflare! Ochii mei nu vor mai vedea niciodată fericirea.

8Ochiul care mă privește nu mă va mai vedea; ochii Tăi mă vor căuta, dar eu nu voi mai fi.

9Ca norul care se risipește și trece, așa nu se va mai ridica cel ce se coboară în Locuința Morților.

10Nu se va mai întoarce niciodată acasă, locul său nu-l va mai cunoaște.

11De aceea eu nu voi tăcea, ci, în durerea duhului meu, voi vorbi, în amărăciunea sufletului meu, mă voi plânge!

12Sunt eu Marea sau monstrul Tanin, de ai pus o strajă în jurul meu?

13Când zic: «Patul meu mă va mângâia și așternutul îmi va alina plângerea!»,

14atunci Tu mă înspăimânți cu visuri și mă îngrozești cu vedenii.

15Așa că aș alege mai bine sugrumarea, mai bine moartea, decât aceste oase.

16Le disprețuiesc …! Nu voi trăi în veci! Lasă-mă singur, căci doar o suflare îmi este viața.

17Ce este omul ca să-ți pese atât de mult de el și să-i dai așa multă atenție,

18să-l cercetezi în fiecare dimineață și să-l încerci în orice clipă?

19Nu vei înceta oare să te mai uiți la mine și să mă lași astfel singur, măcar până-mi înghit saliva?

20Dacă am păcătuit, ce Ți-am făcut Ție, Veghetor al oamenilor? De ce m-ai luat drept țintă? Am devenit o povară pentru Tine?

21De ce nu-mi ierți păcatul și nu-mi dai la o parte nelegiuirea? Curând voi fi zăcând în țărână, mă vei căuta, dar nu voi mai fi.“

Copyright information for NTLR